Când cerul e legat de pământ prin fulger negru şi uscat

-Plovăraşul meu s-a uscat?

-…Poi, e pe sârmă… Nu mă duc amu să văd…

-Da’ diseară e gata?

-No! Parcă eşti copil… Nu poţi dormi fără plovăraşul tău… Ca un bebe cu păturica lui… Fii pe pace – diseară o să îl ai!  

 

Este o dimineaţă liniştită de aprilie, a treia zi după Paşti. Arareori se aude câte un sunet estompat, aproape timid, de drujbă sau motocoasă – semn că oamenii îşi reiau treptat activităţile prin curţile cuminţite în ăste’ câteva zile de sărbătoare.

Rufele sunt întinse încă de ieri pe culme… Culmea lui Iza… Că aşa se numeşte pe aici sfoara de rufe. Am aflat că odată, pe când venea tanti Ileana pe aici – poetesa sau Domnişoara de la Bucureşti – Nea’Nicu întindea culmea lui Ileana! Adică prindea o sfoară între doi pomi lângă puţ – un măr ionatan şi un prun.

Iza are acum trei culmi! Căci tare îi mai place să vadă cum vântul zbuciumă rufele proaspăt spălate, uscâdu-le cu patos. Sau cum soarele le încinge până devin incandescente de nu mai au culoare, ci doar lumină…

O poză. Deasupra se deschide albastru încremenit al cerului. Adânc, infinit, fără strop sau dâră de norişor. Dedesubt se întinde iarba verde crud cu buline galbene – puzderie de păpădii, puzderie de buline galbene…

Rufele – printre care şi plovăraşul lui Lulu (un plovăraş de lână găsit pe aici, cu fermoar în faţă şi cu steagul Angliei pe piept, călduros şi lălâi şi, deopotrivă, îndrăgit de Lulu) – stau liniştite pe culmile lor, ocolite de vânt şi încinse de soare.

Fac o poză. Cadrul mă trage de urechi – toate sunt acolo în ciuda tuturor regulilor esteticii şi fotografiei. Aş vrea să refac poza, dar ochii îmi pică exact pe prunul din dreapta, care aparent strică toată povestea… Fulger negru între cer şi pământ! Odată roditor, acum doar pe post de proptea la gard.

Trebuia tăiat, dar m-am pus de-a curmezişul cu vehemenţă. M-am legat de el cu inima şi am zis – BA! Ai tăiat destui! O să vezi că îşi revine! Dacă îl tai, io nu mai vorbesc cu tine azi!

După ce m-a măsurat tăcut câteva secunde, când cu un ochi, când cu altul – ca curca în lemne – Lulu a renunţat la gândurile drujbaşe şi mi-a lăsat propteaua în pace. Cred că faţa mea a fost mai convingătoare decât ameninţările, că ştie că nu mă pot ţine de partea cu tăcutul mai mult de juma’ de oră.

Nu înflori… Nu înverzi… Dar e încă acolo… Fulger uscat care ţine pământul atârnat de cer…

Şi acum e şi în poză cu culmile lui Iza şi cu plovăraşul lui Lulu…

Legătură care duce poveştile de prin grădină drept în cer.

Chiar şi aşa – negru şi uscat – îşi ţine tăcutul legământ, înscris sacru între cer şi pământ.

 

 

1 thought on “Când cerul e legat de pământ prin fulger negru şi uscat”

  1. Frumos, foarte frumos ! Totusi nu inteleg de ce vrei sa pari ardeleanca. Doar stii ca Godeni este in Muntenia iar Constanta, orasul tau natal e in Dobrogea, N-ai nimic cu ardelenii. Am vazut acest lucru nu numai in povestirea de fata ci si in cea precedenta si in altele. Muntenia, dupa parerea mea este regiunea unde se vorbeste cea mai apropiata limba romaneasca de limba literara. N-are rost s-o amesteci cu accente din alte regiuni. Acel “No” suna ardeleneste. Munteanul zice “nu”. Iar daca un muntean zice “no” atunci inseamna ca e un ardelean ratacit prin Muntenia !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *