Când pantofii nu ţi se potrivesc…

E şi o carte din categoria Osho… Dar e despre pantofii care ţi se potrivesc… No, asta nu prea ştiu cum vine, că cel mai bine mă simt desculţă. Dar ştiu cum te simţi când pantofii nu ţi se potrivesc. Sau, mai exact, cum te simţi când te descalţi de o pereche de încălţări care nu ţi se potrivesc.

Totul e o metaforă, să ştiţi, pentru că nu am de gând să vă vorbeesc despre tenişi şi nici despre safety shoes. Sau, poate, un pic… Cumva…

Mă cam învârt în jurul subiectului, ştiu, dar veţi înţelege imediat de ce.

Totul a început într-o zi obişnuită de Anglia. Zi de lucru. Desigur, o zi superbă!

Pentru că aşa s-au tot nimerit… În ziua în care lucram, era soare! Cerul senin de un albastru incredibil era frumos decorat cu câţiva nori albi(din aceia pe care, dacă îi vezi pictaţi, zici că nu sunt naturali şi că pictorul a fumat ceva înainte)! Păsărelele cântau într-o exuberanţă care te ridica până la cer! Gâzele zburătăceau peste tot(unele şi prin camera noastră), florile înfloreau într-o explozie de poezie şi viaţă… Numai noi, doi copii cretini, braţ la braţ, ne închideam de bună voie, exact în orele cele mai frumoase, într-o cutie mare de tablă, fără soare, fără aer… Ca să furnicim printre rafturi şi să facem bani… Sau, mă rog… paleţi cu produse…

Iar în zilele în care nu lucram, desigur, ploua, era frig, bătea vântul… O zi menită să nu scoţi năsucul de sub plapumă.

Poi, no!? Cinstit e, dragă universule?! Să îţi râzi aşa de noi?! Dapoi până când o viaţă amară şi un trai nefericit?!

Pantofii ăştia pe care îi tot port de mai bine de şapte luni, strâng rău de tot! Mi-au strâns sufletul în chingi! De s-a făcut, sărmanul, mic, mic şi s-a înghesuit într-un colţ, doar de el ştiut. Hm… Pe unde o fi?!

E complet adevărat că omului îi e bine şi spânzurat, după ce se obişnuieşte! Serios vă spun! O duci aşa, în ştreang, zi după zi, până nu mai simţi nevoia să respiri. Şi, dacă renunţi şi la nevoia asta de bază, e firesc să îţi fie bine. Căci dorinţele sunt cele care aduc nefericirea… Dezavantajul îi că… te stingi. Mori. Crăpi cu zile. Te duci în astral.

Sau mai e povestea cu broscuţa fiartă la foc mocnit – ea nu simte că i se apropie sfârşitul. Culmea e că, dacă dai focul mare, simte că nu-i e bine şi sare din oală! Din fericire!

Deci, era o zi superbă! Magică! Ne-am închis de bună voie în cutia cea mare de tablă şi, cumva, universul a dat focul mai tare.

M-a chemat managerul să îmi dea un avertisment scris, că nu ştiu ce făcusem. Ceea ce nu era bun deloc pentru perioada mea de probă, care s-ar fi sfârşit mai repede. Nu ştiu dacă asta însemna că mă pun pe liber, sau… Habar nu aveam, dar nici nu mă interesa.

Îl ascultam detaşată. Nu ne agreasem de la bun început şi nu mă miram deloc că se ajunsese acolo. Mi-a spus că am dreptul să chem un martor la acea discuţie. Iniţial am refuzat. Mă gândeam că nu are rost să îl implic şi pe Lulu în povestea asta neplăcută. Apoi, brusc, m-am răzgândit.

-Ba nuuuu! Să vină! Să vadă şi el ce pătimesc eu! Să sufere cot la cot cu mine! Să vină şi Lulu!

L-au chemat. El ar fi trebuit să tacă, doar să asiste. Putea, eventual să ceară să ieşim afară ca să vorbească cu mine.

Hihi! El s-a oţărât mai rău ca mine! A început să riposteze! Îl priveam umită, căci nu l-am mai văzut niciodată atât de aprig. El, Lulu cel zen, era acum un avocat furibund! Se transformase. Avea o altă expresie.

L-au avertizat că nu are voie să vorbească. El a cerut să ieşim afară să îmi facă un mic instructaj despre ce să răspund. Am ieşit. Ne-au permis accesul într-o hol cu ferestre mari, cu vedere la curtea de afară! Vremea era superbă, exact aşa cum o lăsasem… O clipă am fost orbiţi de lumina naturală. Noi, furnici de depozit…

Tăcută, cu ochii pe fereastră, l-am lăsat pe Lulu să zică ce avea de zis, ca un avocat al apărării ce devenise.

-Ce serios eşti… Cred că tu te implici mai mult decât mine în povestea asta…

-Păi cum?! Când se ia cineva de Îngeraşul meu?!

-…Auzi, ce ar fi să plecăm noi acum acasă?… Fără nici un alt cuvânt?… Uite ce frumos e afară…

Zâmbeam. Acum zâmbea şi el. Se calmase. Redevenise zen.

Un pic mai târziu, când ne-am reântâlnit prin depozit. Era tot un zâmbet, cum rar îl mai văzusem…

-Îngeraş, vrei să mergem acasă?

-Da!

-Ne dăm demisia?

-Da!

-Mai vrei să lucrăm azi până la ora 10, sau vrei să îi spun managerului că suntem prea stresaţi şi e mai bine să mergem acasă?

Râdeam. Era destul de parşivuţă abordarea lui. Nu credeam că o să facă ceva, dar… a facut-o!

Aşa că ne-au chemat iar în cutia cu manageri să ne tragă de atenţie că, dacă plecăm pe motiv că suntem stresaţi, ne va fi afectată evaluarea pentru perioada de probă… No, de parcă mai păsa cuiva de asta… Dar, pentru că mai erau doar două ore, şi broscuţa încă fierbea la foc mic, am decis să rămânem, aşa stresaţi, să lucrăm, până la sfârşitul zilei!

Totodată, Lulu a cerut scrisoarea de demisie. A doua zi, după o noapte de gândit la rece, urma să comunicăm decizia finală.

Noaptea, pe drumul spre casă, decizia a fost luată. Cu lacrimi de fericire. Amândoi ne simţeam pur şi simplu, uşuraţi. Ca atunci când te descalţi de o pereche de pantofi care nu ţi se potriveau, safety shoes în care ai stat opt luni.

Ceea ce simţeam era uimitor! Ne simţeam eliberaţi! Amândoi!

Abia atunci am realizat cât de greu fusese! Cât de mult mă închisesem în mine pentru a face faţă mediului, muncii, oamenilor din jur… Căci nu rezonam cu nimic din ce era acolo! O muncă de salahor! Plictisitoare! Nemotivantă! Într-un depozit mizerabil, infect! Printre oameni abrutizaţi de muncă şi care uitaseră cum e să te simţi bine… Chiar şi managerii, erau şi ei temniceri într-o închisoare! Munca lor nu era cu nimic mai de soi decât a noastră! Îşi aveau şi ei şefii lor, deci stresul lor – poate mai mare ca al nostru!

Nu generalizez! Au fost şi câţiva oameni – îi pot număra pe degetele de la o mână – care erau faini… Care mai aveau sclipirea în ochi. Oameni vii.

Hm… Aproape opt luni am tras de mine.

Am tras de noi – pentru că Lulu mi-a mărturisit că nici pentru el nu a fost uşor, dar şi-a ascuns sentimentele ca să nu mă tragă după el… Iar eu mă descărcam prin baie, plângând de se scutura tricoul pe mine, ca să nu mă vadă el…

Deci, decizia a fost luată. Ne-am dat demisia. A doua zi am dus scrisorile cu data de încetare a activităţi fix din ziua următoare. Au fost acceptate, fără alte discuţii. Ba chiar ne-au dat drumul mai devreme cu o oră în acea zi.

Şi a început una din cele mai frumoase perioade petrecute aici, în Anglia!

Va urma.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *