Cum e când îţi vine să plângi de plictiseală!

Dragii mei, nu credeam că e posibil aşa ceva, dar am simţit-o din plin! O plictiseală atât de grea, încât îţi vine să plângi!

Prima zi cu lolopul a fost amuzantă. No! Alergam eu încoace şi în colo ca o zână călare pe un inorog, fără să îmi fac griji de target sau de altceva. Mă luptam cu navetele cu alcool ca o amazoancă şi apoi iar încălecam lolopul meu! Frumos tare!

Seara eram ruptă în două! Toate cutiile acelea cu alcool îşi făceau efectul cu întârziere. Mă simţeam ca un omuleţ călcat de tren, mm cu mm, înainte şi înapoi. Mă dureau toţi muşchii şi abia mă mai puteam mişca.

A doua zi am învăţat cum să fentez cutiile cu alcool şi să pikuiesc doar pufuleţi şi borcănaşe. A fost mai bine. Nu mai era greu.

A treia zi, însă, am început să mă întreb serios de ce trebuie să fac eu munca aceea, total necreativă, care nu îmi aducea nici o satisfacţie?! Tocmai bine, că seara am primit sms că mi-au intrat bănuţii – 168 de lire! Dacă mai scădeam de acolo cele două perechi de bocanci safety pe care a trebuit să îi cumpăr – că primii nu erau suficienţi de înalţi… Mai rămâneau 100 de lire…

No, doamne! 3 zile din viaţa mea, trudite fără rost, valorau 100 de lire… Deloc plăcut. Din clipa aceea am început să văd altfel lucrurile. Toată munca asta ar avea rost dacă… aş avea acasă un copil care trebuie hrănit… Sau nu aş avea casă… Mai bine de jumătate din tinerii care lucrează pe aici o fac ca să strângă bănuţi pentru o casă. Dar eu am unde să stau! Încă pe alese! Nu e al meu, dar nici nu îmi trebuie acte! Noi avem unde să stăm! Încă două case!

Eu am venit aici pentru a da un sens vieţii. Căci nu mai avea nici un farmec… Am venit pentru o experienţe şi oameni care să mă ajute să evoluez spiritual. Iar pe acestea le-am găsit din plin! Am primit din partea universului din belşug tot ce mi-am dorit. Iar eu, în loc să mă bucur de aceste daruri, alerg cu lolopul printr-un depozit luminat doar artificial şi murdar. Trebuie să fiu mereu atentă să nu dau cu mâna pe la ochi sau pe la gură, că e dezastru ce mizerie se strânge pe mânuşile alea care se înnegresc instant!

Şi mai e ceva – dacă aş ştii că mai am un an de trăit, aş alege să îl petrec astfel?! Doamne fere’!

Aşa că în ziua următoare toată truda aceea s-a transformat într-o ocazie de a mă plictisi până la lacrimi! Încă un culoar cu lolopul, acolo unde nu prea se circulă că nu sunt produse, un palet liber, mă pun în fund turceşte şi meditez serios la toată povestea asta: pentru ce, frate?! Nu îmi era mai bine acasă?! Acum mă trezesc la 4. Obosită şi fără poftă de viaţă. Uneori mănânc micul dejun, alteori nu – căci am readormit şi s-a făcut deja 4.45 şi nu mai e timp. O să mănânc acolo ceva luat de acasă. Poate piureul şi conopida pane rămase de aseară. Drumul până la depozit e frumos… Căci suntem amandoi, braţ la braţ… Ne mai oprim să ne sărutăm… Mai facem doi paşi…

La depozit, din clipa în care a luat fiecare lolopul lui, nu prea ne mai vedem pană la ora 10 când avem pauza de masă de 30 de minute.

Ieri s-a nimerit pentru prima dată în 7 zile, când am avut de pikuit cam de pe aceleaşi culoare şi am mers unul după altul, aşteptându-ne unul pe celălalt. Dar a fost o excepţie…

Nu îmi era mai bine înainte?! Mă trezeam la 4, dar numai cât să îi spun bună dimineaţa lui Stelian… Apoi, după ce el pleca la lucru, adormeam la loc până la 8. Mă trezeam cu poftă de viaţă! Cu dorinţa de a scrie, de a face curat prin cameră, de a pregăti ceva bun de papa. Poate şi ceva dulce.

Lucram 4 ore pentru call center şi cât vroiam eu pentru site-ul făcut de Stelian – care avea nevoie de conţinut.

Aseară a mai făcut unul de care să mă ocup. Are nevoie de conţinut. Va fi un site care, într-un an, va începe să aducă banuţi. De mine depinde acum să scriu conţinut optimizat care să îl ridice în google. Ceva legat de moda pentru femei. Un subiect drăguţ. Dar nu pot face asta călare pe un lolop!

Am decis să renuţ la depozit. Spre surprinderea mea Stelian a zis radiind:

-Îţi mulţumesc, îngeraş!

-De ce?!

-Că, în sfârşit, te-ai hotârât să renunţi. Eu te-am lăsat să încerci, ca să te convingi singură. Dar ştiam de la început că nu e pentru tine. Mai bine stai acasă, scrii, te ocupi de fotografie şi îmi pregăteşti surprize. Ai grijă de mine. De noi. Iar eu aduc bănuţii. Bărbatul trebuie să aducă banuţii în casă, nu?! Rolul femeii e să facă viaţa lor mai frumoasă.

-Aşa e?!

-Aşa e. Şi mai e ceva – dacă tu te ocupi de site-uri şi devin productive, mă opresc şi eu din munca asta şi mergem acasă.

Aşa că el a pus mâna pe telefon, imediat, şi a anunţat la depozit că nu mai vin. M-au rugat să mai stau câteva zile în preaviz şi am acceptat.

În fiecare zi ei îmi spun că mă pot răzgândi, dar nu o voi face. Nu e de mine munca asta. E atât de monotonă şi fără sens că mă secătuieşte de energie. Mai mult mi-a plăcut să sap în grădină la Godeni! Ştiam că de acolo va ieşi ceva frumos în curând. Chiar dacă era greu. Dar aici… am avut ocazia să aflu cum te simţi când faci ceva ce nu îţi place, total necreativ, sec, tern, monoton până la lacrimi! Şi mai eşti şi singur mai tot timpul! Aşa că, de plictiseală şi ca să treacă timpul mai repede, munceşti ca prostul! Unii o fac pentru a depăşi targetul şi a fi plătiţi mai bine. Eu doar ca să fac ceva… Să nu adorm pe lolop.

Aşa că mai am doar 3 zile de plictiseală până la lacrimi!