Stelian şi pisica

Era târziu în noapte. Frig, foarte frig! Se anunţa una dintre cele mai geroase nopţi de până atunci!

Ne întorceam de la lucru, eu şi Stelian, braţ la braţ. Sporovăiam despre ziua care trecuse, când un mieunat sfâşietor ne-a atras atenţia. Era ca un strigăt de ajutooor. Venea de undeva dintre case, de pe o alee pietruită. Ne-am oprit şi, în beznă, am desluşit silueta alba a unei pisici mari, întinsă cât era de lungă, pe pietrişul îngheţat. Era o pisică cu adevărat mare! Un pic obeză.

Am căutat lanterna şi ne-am apropiat de ea. Nu se putea ţine pe picioare. Ţinând cont de burtica ei şi de poziţie, am crezut că e în travaliu. Ceea ce era imposibil, pentru că, ulterior, am descoperit că era motan.

Era doar o pisică enormă, albă, care nu se putea ţine pe picioare, dar care nici nu avea urme de accident recent! Blana ei era impecabil de curată! Nu erau urme de sânge, de noroi sau că ar avea ceva rupt!

Habar nu avem cum ajunsese acolo, aproape de miezul nopţii, în gerul acela! Era între case, la 30 m de cea mai apropiată uşă, fereastră sau acoperiş! O pisică albă, imepecabil de bine îngirjită, care nu se putea folosi decât de o lăbuţă! Mister total!

În fine… Mai puţin contează cum a ajuns acolo! Ce e de făcut acum?!

Era un ger îngrozitor! Dacă o lăsam acolo, cu siguranţă ar fi murit până dimineaţă – mai ales că nu se putea mişca, deci nu îşi putea găsi un loc mai la adăpost…

Era prea târziu ca să ciocănim pe la uşi cu ea în braţe… Luminile erau stinse peste tot.

….………………………………………….

Trebuie să vă spun că Stelian nu e deloc adeptul pisicilor ţinute în casă! Dar nici nu puteam lăsa sufletul acela acolo, aşa… Mai ales că mieuna sfăşietor, cerând ajutooor! Se vedea că era un animal bine îngirjit. Mai târziu am descoperit că era şi foarte răsfăţat şi profitor.

….………………………………………….

-Nu putem să o lăsăm aici… Până dimineaţă moare de frig… O luăm cu noi? Am zis eu…

-Şi unde o punem?

-În căsuţa pentru biciclete… Îi facem culcuş în coşul acela… Punem ceva în el… Un prosop…

Aşa că am luat-o cu noi. A mieunat într-una. Ba chiar a încercat să scape… Ajunşi acasă, unde era cald şi bine, am uitat imediat de soluţia de compromis – aceea cu culcuşul în căsuţa bicicletelor, unde, cu siguranţă, era frig – şi am urcat cu ea în cameră.

Mieuna. Doar mângâierile o mai calmau. Cum luai mâna de pe ea, începea iar să miaune. Dar nu mai era acelaşi mieunat… Acela care cerea ajutoooor! Era, mai degrabă, unul de alint! Dacă până atunci miunase strident – ton specific pisicilor când vor să comunice cu oamenii – acum mieuna gutural… Uşor rârâit…

Am adus lapte – cam tot ce puteam să îi ofer de mâncare la ora aceea. Spre bucuria mea, a lipăit destul de mult din el. Apă nu a vrut. Lapte, însă, a băut în două reprize.

Asta era minunat!

Am mirosit-o – era proaspăt spălată! Blaniţa ei, chiar dacă îi cădea un pic părul, era foarte curată! La fel şi urechile! Şi era atât de dolofană! Nici vorbă de purici sau alte gângănii!

Se vedea că fusese foarte bine îngrjită, în ciuda faptului că nu se putea mişca. Deci, undeva, cineva se gândea la ea. Dimineaţă vom afla cine!

Am aşezat-o sub calorifer. Încă mai avea frisoane de frig…

Nu a fost chip să stea acolo… Mieuna hârâit şi încerca să se deplaseze spre pat.

-E curioasă. Vrea să vadă camera.

Şi tot Stelian, căci el era mai devreme, a venit cu ideea să o mutăm în colţul celălalt al camerei.

-Poate nu îi place aici, sub calorifer, că e în drum.

Am dus-o în celălalt colţ.

Era deja trecut de miezul nopţii şi ne toropise somnul. Era timpul să ne culcăm, mai ales că micul musafir părea să se fi liniştit. Am stins lumina şi ne-am cuibărit în pătuţul nostru. Preţ de câteva secunde am crezut că vom avea o noapte liniştită… Până când pisi şi-a dat seama că nu îi place acolo, jos, singură…

Spre surprinderea mea, Stelian a venit cu ideea:

-Adu-o în pat!

Ha?! Eu nu am nimic cu pisicile din pat – dimpotrivă! Dar pentru el ăsta era un sacrilegiu! Discutasem de nenumărate ori despre bucuria de a avea o pisică lângă tine şi, de fiecare dată, el subliniase faptul că pisica lasă păr şi că nu e sănătos să stea în casă.

N-am zis nimic şi am adus pisica în pat. Înfăşurată într-un prosop. Sigur că nu a stat ea cuminte acolo, în prosop! În câteva minute era pe pătură, cu boticul în mâna lui Stelian. Iar peste alte câteva minute, era pe pilotă, cu capul pe pieptul lui!

M-am tras mai la margine – ca să îi fac loc motanului acolo, în pat, lângă Stelian – şi am adormit. S-au, mai bine zis, m-am cufundat într-o stare de semiveghe –căci cam aşa se doarme cu o pisică în pat!

Stelian adormea pe alocuri şi lua mâna magică de pe capul răsfăţatului. Dar era trezit imediat de mieunatul gutural.

No, numai noapte de somnic nu a fost aceea. Pe la 7.30, când am decis că am cochetat destul cu somnul acela de veghe, m-am uitat pe fereastră şi am realizat că era luni şi că toţi englezii se pregăteau la ora aceea să plece de acasă! Încă o jumătate de oră şi nu mai găseai pe nimeni prin vecini!

Pisica nu o puteam ţine peste zi – căci trebuia să mergem şi noi la muncă. Era musai să îi găsim locul!

M-am îmbrăcat şi am vrut să îl ridic pe răsfăţat din braţele lui Stelian şi să îl pun în prosop. Dar a trebuit să mai aştept un pic, căci motanul a vomitat. Era mâncare de pisici – o ştiu prea bine! Fusese deci hrănit în ziua precedentă de o mână grijulie. Un motiv în plus să mă grăbesc să îi găsesc stăpânul!

La început, nu i-a plăcut că l-am smuls din culcuşul pe care şi-l făcuse lângă Stelian, căci prezenţa şi atingerea lui îl calmaseră, şi a mieunat strident. Apoi, pe drumul de întoarcere către casă, s-a liniştit. Se relaxase complet. Parcă recunoştea locurile.

Mărturisesc că, în ciuda căutărilor mele, nu i-am găsit stăpânul. Dar nici nu mă puteam întoarce cu pisica acasă…

Soarele deja răsărise şi se anunţa o zi caldă, în ciuda gerului de peste noapte… Asta era de bine!

….………………………………………….

Până la urmă l-am lăsat în prosop, la soare, în faţa unei case unde era un castron cu apă pentru animale. Mai târziu, când am trecut pe acolo, răsfăţatul nu mai era. Rămăsese doar prosopul. Cineva avusese grijă de motanul alb şi lăsase prosopul pentru a fi recuperat. Deci totul era ok!

….………………………………………….

-Ştii că sunt surprinsă de faptul că ai fost de acord să luăm pisica în pat! Parcă nu acceptai ideea!

-De data asta a fost o situaţie extremă.

-Dar Alesia?!

-Alesia era o situaţie permanentă.

….………………………………………….

No, ce să zic. Are şi el dreptate… Nu e uşor să dormi cu o pisică în pat. Şi da, mai lasă şi păr… Dar sunt atât de multe alte avantaje!

Eeee! Încă duc tratative cu el despre psicile pe care o să le avem când vom locui la curte… De unde până unde va fi locul lor… Dar nu mică mi-ar fi mirarea să le găsesc pe toate în pat, lângă el! Căci pisicile se pricep atât de bine să creeze situaţii de urgenţă, iar el are harul de a calma fiinţele din jur! Eu ştiu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *