Cine stinge lumina în ţara în care doina nu se mai aude…

În 89’ aveam 16 ani.

Priveam cu uimire la televizor. Mergea într-una. Se difuza Revoluţia. În direct! Nu înţelegeam mare lucru. Eram buimăcită.

Trăiam Revoluţia! Prima revoluţie transmisă în direct la televizor!

Cine în cine trage, de ce, de unde…  Informaţii contradictorii. Nimic clar.

Tineri şi copii morţi… Dumnezeu să îi odihnească… Părinţi cu inima frântă… Sacrificii fără rost…

Taicămiu, implicat şi patriot, îşi legase o cravată de pionier pe braţ şi, înarmat cu un cuţit de bucătărie, se plimba pe străzi către punctele unde auzea că se trăgeau focuri. Probabil o căuta cu lumânarea…

 Maicămea, dumnezeu să o odihnească, era în culmea fericirii! Desfăcuse chiar o sticlă de şampanie şi spărsese câteva pahare. De fericire.

Ne strânsesem toţi – femeile şi copiii – la mătuşimea, la adăpost, în apartamentul ei de la Casa de Cultură. Bărbaţii umblau pe stradă. Înarmaţi. Revoluţionari.

Când au fost difuzate imaginile cu execuţia cuplului Ceauşescu – dumnezeu să îi odihnească şi pe ei şi să ne ierte pe noi… că orbi am fost… – am avut, din nou, sentimente amestecate… Îmi era milă, îmi era frică, îmi era… groază… Dar, indus, probabil de exuberanţa inconştientă a adulţilor, era şi un pic de uşurare…  De acum urma să fie bine, nu?!

Nu pot uita, însă, reacţia verişoarei mele. Corina. Mai mică decât mine cu 4 ani. Ea a plâns. Dar din tot sufletul! Se scutura cămaşa pe ea şi altceva nu! Iar printre sughiţuri murmura:

-Şi acum ce se va întâmpla cu noi fără tovarăşul Nicolae Ceauşescu?…

Hmmm… Acum, privind în urmă, îmi dau seama că, în acel moment, ea era singura care simţea cu adevărat ce se întâmpla şi ce va urma… În ciuda exuberanţei din jur, ea sufera sincer pentru acel final tragic al Ceauşeştilor… Al regimului… Al perioadei “tovarăşe” …

Ea doar simţea. Copil fiind, nu înţelegea prea mult din ce se întâmpla. Dar simţea că nu e nimic bun…

Am zis noi atunci că e unul din copiii îndoctrinaţi de regim. Că reacţia e un exemplu clar că s-a întâmplat la timp ce s-a întâmplat. Că, în sfârştit, ne-am eliberat!

Orbi, imaturi, criminali în ajun de Crăciun…

Acum, serios, ce poate să urmeze bun după împuşcarea a doi oameni, în direct, după o mascaradă de judecată, când pedeapsa cu moartea nici nu există la noi… Deci, să o spunem pe faţă, după o crimă în direct, în ajun de Crăciun… Ce mai poate urma bun pentru poporul care a făcut-o?!

Ceauşescu a făcut o singură mare greşeală – nu a spus poporului, clar, elocvent şi pe faţă, despre planurile lui. Şi da, era orgolios şi grandoman. El ştia foarte bine ce… molimă este FMI-ul. A tras tare să elibereze ţara de datorie – lucru pe care nici o altă ţară nu l-a mai făcu vreodată! Ca să nu fim sclavii lor! Prostul ăsta orgolios avea acces la informaţii mai mult decât aveam noi, dar nu le dădea mai departe… Şi îşi iubea ţara, fraţilor! În grandomania lui el vroia ce e mai mare şi mai bun pentru ţara lui şi oamenii din ea!

Nu ridic în slăvi regimul Ceauşescu, dar, ca să fim sinceri – a fost ultima perioadă bună pentru România din ultimii… 45 de ani. Adică viaţa mea. Indiferent de ce ar spune unul şi altul – cum că nu aveam televizoare color, sau dulciuri, sau mai ştiu eu ce produse e consum care existau doar pe afară – că importul era aproape zero! Aveam industrie! Aveam producţie! Noi nu ne exportam materia primă(şi mă doare sufletul acum când mă gândesc la… ce a mai rămas din pădurile noastre…), ci produse finite(mobilă…)! Da, se producea doar pentru export! Românul de rând nu găsea în magazin mobila aceea, că se ducea toată la export!

Am avut fabrici, uzine, flotă, port, stadioane, centre culturale pentru elevi şi studenţi, învăţământ gratuit pentru cine lua examenele – nu oricine ajungea student! Vă amintiţi?! Când auzeai despre un tânăr că e student, creştea în ochii tăi! Era o realizare!

Da, nu aveam libertate de exprimare. Ceauşescu nu suporta să fie criticat regimul lui. Eu nu aş fi putut avea blogul ăsta… Şi nici scrie ce scriu acum… Dar – aveam poeţi şi scriitori de excepţie, traduşi prin toată lumea! Aveam balerini de excepţie recunoscuţi până şi în Rusia! Aveam gimnaşti de excepţie! Cine nu ştie de primul 10 din istoria gimnasticii?! 

 Aveam, fraţilor, de toate!

Ţăranii au fost bulversaţi de colectivizare – că li s-au luat pământurile, raţiunea vieţii lor… Dar, după o vreme, colectivizarea aceea s-a dovedit un lucru bun. Devenise mai uşoară munca la câmp!

A avut şi ea părţi bune, poate mai multe decât părţile rele! Pe vremea aceea satele erau pline de ţărani. Şi nu vedeai pământ lăsat în paragină…

Acum te apucă disperarea dacă te duci la sat… Din trei case, una e părăsită. Pământurile sunt pline de bălării. Potecile au dispărut. Mărăcinii şi scaieţii s-au întins pe acolo pe unde, odinioară, erau poieni înflorite, cosite, păscute.

E jale la sat… Tinerii fug cât de departe pot. Bătrânii nu mai ştiu să ţeasă sau să coasă… Iarna se uită la televizor. La ştiri şi telenovele.

Se pierd obiceiurile. Tradiţia. Meşteşugurile. Valori importante pentru un neam. În toate aceste tradiţii şi meşteşuguri sunt prinse învăţături despre cum să trăieşti simplu, curat, aproape de natură. Cum să trăieşti independent. Adevărat. Acolo e informaţia de viaţă!

Meşteşugurile astea sunt AND-ul omului simplu, curat şi în armonnie deplină cu natura şi cu cele sfinte…

Când a venit iarna la Godeni, pentru că nu mai aveam treburi prin grădini şi livezi, am simţit nevoia să devin creativă. Şi m-am gândit eu să mă apuc de ţesut. A fost de ajuns să zic o dată asta, că m-am şi pomenit în curte cu un morman de lemne şi lemnişoare. Adică un război de ţesut complet. Dezasamblat. Mi l-a dat cu mare drag o vecină de pe uliţă. Ba mi-a mai adus şi doi saci cu lână pe care am spălat-o la fântână. Urma să o duc la dărăcit şi la tors ca să am material de lucru.

-Dar, tanti, acum trebuie să îmi arătaţi şi cum se asamblează măgăoaia asta, cum se pun iţele – nu, aşa le zice? – cum se ţese… Că nu ştiu nimic!

-Draga mea, nici eu nu ştiu… Dar e o femeie bătrână în satul vecin care mai ţese. Poate te ajută ea. Eu am uitat… Dar tare m-aş bucura să reuşeşti tu şi să îmi aminteşti şi mie!

Mărturisesc că nu am mai ajus la femeia care, încă, mai ştia meşteşugul… Aşa că războiul acela de ţesut, pe care bunica mea ar fi ştiut să îl pună pe poziţie şi să îl pornească… A rămas doar un morman de lemne şi beţe fără rost…

M-am luat cu vorba. Şi cu amintirile…

Ce vroiam să spun e că… Am 45 de ani. Am fost elev olimpic şi apoi bursier la facultatea pe care am făcut-o la zi. Am fost măritată. Am născut un copil – pe cale naturală. Am încercat să îmi fac un mic business. De două ori. Am fost pe afară şi m-am întors acasă. Tot de două ori. Am încercat 8 luni de viaţă la ţară. Cu condiţii minime de confort. WC în curte şi apă la fântănă. Grădină. Livadă. Şi 6 găini. Am plantat pomi fructiferi în livadă şi am crăpat lemne. Cu toporul…

Am lucrat la stăpân şi independent. Am căzut şi m-am ridicat de nenumărate ori. Toate aici, în ţara asta. Ţara pe care o iubesc. Dar care, an după an, nu mai există…

Ţara asta moare, şi noi odată cu ea şi cu ei de gât. Ei, cei care şi-au pus în cap să ne distrugă şi au începtu asta încă din ’89. Ei nu sunt români. Sunt ei, cei pe care nu îi vedem ci doar le simţim respiraţia în ceafă. Ne lucrează prin FMI şi toate corporaţiile internaţionale mari. Ne-au luat, rând pe rând, tot! Păduri, ape, pământ, aer, soare… Au distrus tot ce se putea distruge – industrie, agricultura, transport, economie, învăţământ, sănătate, tradiţii… Planul lor e clar – vor să distrugă România…

Ne luptăm cu ei, dar… ei nu se văd. Nu ştim cine sunt. Îi dăm jos şi apoi, orbi, îi punem la loc. Iar aşa nu ajungem nicăieri…

Vă amintiţi tehnica folosită de daci în faţa cotropitorilor?! Se retrăgeau în peşteri cu femei, copiii şi animale. Şi pustiau tot în urma lor. Sate, ogoare – le dădeau foc. Otrăveau fântânile şi toate proviziile pe care nu le puteau lua cu ei. Inamicul murea fie de foame, fie otrăvit.

Apoi dacii reveneau şi reconstruiau satele. Îşi refăceau viaţa. De la zero.

Poate că aşa ar trebui să procedăm şi noi. Să ne retragem din calea lor. Să îi lăsăm singuri aici, să moară mâncându-se unii pe alţii. Şi să revenim după ce nu or mai fi.

Mai rămâne doar să stabilim cine stinge lumina aici…

În ţara asta plină de jale, dor de opinci şi adevăr… În care doina nu se mai aude…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *